Alerg pentru HOSPICE Casa Speranței

Între fugă și alergare e o diferență aproape estetică.

Prima e sufocată și îmbibată în grabă. Cealaltă e serenă și scăldată în parfumul asfaltului proaspăt pășit de cadența unor pași care n-au altă destinație decât un sine mai bun, mai luminos, mai conștient.

Prima e tributară necesității de a fi într-un anume timp și un anume spațiu. Cealaltă își e intrinsecă sieși.

Prima e o conduită. A doua, o necesitate.

Duminică voi alerga al patrulea meu maraton, în decurs de un an. Dacă aș spune că nu mi-e teamă, aș minți. Dacă aș spune că nu mă bucur, aș minți din nou. Maratonul e o cursă a minții. Și-apoi, o cursă a inimii. Și a unei înțelegeri de sine care transcede și necesitatea propriului confort, și nevoia de a demonstra ceva universului, și înțelepciunea unei coabitări pașnice cu propria persoană. Le transcede pe toate, pentru că e mai presus de toate. Maratonul e un status quo al atriilor și ventriculelor care ne poartă sângele prin cotloane neștiute nici măcar de noi înșine. Fără condici, fără justificări, fără laude, fără validări de vreun fel anume.

Anul acesta alerg pentru cei de la Hospice Casa Speranței. Și pentru construirea unui spital dedicat îngrijirii paliative pediatrice la Adunații Copăceni. Alergarea e o cursă solitară, însă un spital nu se poate construi altfel decât împreună.

Mulțumesc anticipat tuturor celor care vor dona pentru acest proiect!